Formaţiunea de Perchiu

1.  Statutul numelui: In uz.

2.  Unitatea de rang superior în care se încadrează (i); Subdiviziuni (ii); Unitatea structurală (iii): (ii) In cadrul aceste formaţiuni se disting  două nivele gipsifere; primul este Gipsul de Perchiu (= cel inferior), al doilea (cel superior) este tuful de Stufu, iar în poziţie mediană se distinge un nivel tufaceu (Tuful de Butucari); (iii) Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică.

3.  Vârsta: Ottnangian superior – Karpatian (respectiv Burdigalian superior).

4.  Sinonimie:

5. Localitatea tip (i); Răspândire geografică (ii): (i) Perchiu, jud. Bacău; (ii) Subcarpaţii Moldovei.

6.  Secţiunea tip (i); Variaţii de facies (ii): Formaţiunea de Perchiu corespunde fostului "orizont cenuşiu" al fostului Helveţian (în sens restrîns). Litologic este alcătuit predominant din marne, iar către partea sa superioară au fost separate Marnele roşii de Valea Calului (Olteanu, 1958). La partea inferioară a formaţiunii se distinge complexul gipsurilor de Perchiu (respectiv Gipsul de Perchiu), iar către partea sa mediană se individualizează un nivel tufaceu (Tuful de Butucari). Către partea superioară apar intercalaţii de gipsuri (separate ca Gipsul de Stufu), însoţite de şisturi calcaroase bituminoase.

7.  Referinţa tip (i); Alte referinţe (ii): (ii)  Marinescu et al. (1998).

8.  Limite: În Unitatea cutelor marginale se dispune peste Formaţiunea de Hârjai, în mai mică măsură, peste Formaţiunea de Almaşu; în Unitatea subcarpatică se dispune peste Formaţiunea de Măgireşti (care se încheie cu membrul de Poiana) şi suportă Tuful de Slănic.

9.  Conţinut fosil (i); Consideraţii biostratigrafice (ii):

10.  Mediul depoziţional: Marin, episodic lagunar.

11.  Corelări:  Pentru Unitatea subcarpatică Formaţiunea de Perchiu, dispusă peste Stratele de Măgireşti şi suportînd Tuful de Slănic, este echivalentă Orizontului cenuşiu, numit ca atare de Preda (1917) şi raportat Helvaţianului. Acestui „orizont” i se atribuia o grosime de 1500-2000 m şi era alcătuit din două orizonturi distincte, unul inferior şi altul superior. Orizontul inferior  cuprinde o alternanţă ritmică de gresii şi marne cenuşii ce include gipsuri mai ales la partea lor inferioară; la acest nivel inferior Olteanu (1954) a separat „complexul gipsului de Perchiu” sau „Stratele de Perchiu”, de la care ultimă denumire s-a ajuns la „Formaţiunea de Perchiu”; în partea estică externă a zonei subcarpatice se remarcă şi prezenţa  la diferite nivele a unor şisturi calcaroase. (la sud de Valea Oituzului orizontul cenuşiu (în întregime) este predominant marnos); orizontul superior (care a fost numit de Mirăuţă (1969) „seria vărgată-nisipoasă superioară” este monoton şi include o alternanţă de nisipuri, gresii friabile, marne cenuşii şi roşietice cu intercalaţii, mai ales la partea superioară a orizontului, de şisturi calcaroase şi tufuri dacitice în 2-3 strate; în general partea inferioară a acestui orizont superior este dominată de un complex marno-grezos (mai clar în zona Balmăşeni – est Solonţ); acesta suportă un complex nisipos (în zona Poduri – vest Berzunţ şi Ardeoani-Tărîţa-Pîrjol-Cîmpeni) corespunzător Stratelor de Cîmpeni şi Stratelor de Poduri descrise de Grozescu (1918) cred ca este 1917; acest complex nisipos este alcătuit din nisipuri, gipsuri, şisturi calcaroase şi tufuri, dar include şi marne cenuşii şi roşetice pe care Olteanu (1954) le-a separat sub numele de Marne roşii de Valea Calului.                                                                                       

                                                                                    Dr. Mircea Ţicleanu, 2009