Tuful de Slănic

1.  Statutul numelui: Valid, formal.

2.  Unitatea de rang superior în care se încadrează (i); Subdiviziuni (ii); Unitatea structurală (iii): (iii) Cuvertura posttectonică a Pânzei de Tarcău (sinclinalele Slănic  şi  Drajna), Pânza Subcarpatică, Avanfosa carpatică, mai rar în cuverturile de platformă.

3.  Vârsta: Moravian – debut în Wieliczian  ( Badenian inferior – începutul  Badenianului mediu; Miocen mediu marin).

4.  Sinonimie: Marne cu globigerine (Mrazec et Teisseyre, 1902); tuful de la Muntele Piatra Verde (Meruţiu, 1915); partea inferioară a Faciesului cenuşiu cu gipsuri şi tufuri (Protescu,1916); partea superioară a Stratelor de Poduri (Grozescu,1917); complexul helveţian (Filipescu,1941); orizontul Tufurilor cu Globigerine (Popescu, 1951, p. 7); orizontul cu tufuri (Olteanu,1951, p. 13); orizontul Tufurilor albe cu Globigrine (Stoica, 1958); tuful de Slănic, Orizontul tufurilor cu Globigerine (Săndulescu et al., 1968, p. 25)

5.   Localitatea tip (i); Răspândire geografică (ii): (i) Arie de referinţă: sinclinalele Slănic şi Drajna; neostratotip: cariera Piatra Verde din dealul omonim, la NE de oraşul Slănic Prahova. (ii) Arealul extracarpatic; sub numele de Tuf de Slănic este    figurată pe Harta geologică 1:200,000, foile 29 Covasna, 35 Târgovişte şi 36 Ploieşti.

6.   Secţiunea tip (i); Variaţii de facies (ii): (ii)  La D. Pietricica, Tuful de Slănic “se caracterizează prin strate groase de 20-30 m de tuf marnos, între care se   intercalează un complex tipic, format dintr-o succesiune de strate subţiri de tuf marnos şi marne tufacee albicioase-verzui, pline cu Globigerine şi cu frecvente forme de Pteropode” (Olteanu, 1951). Neostratotipul – cariera Piatra Verde: succesiunea Tufului de Slănic constă din două secvenţe litologice; cea inferioară începe cu alternanţe de tufite şi marne cu globigerine şi se încheie cu tufite şi argile  fin stratificate; secvenţa superioară este constituită din strate metrice de tufuri, cu intercalaţii centrimetrice de marne albe, bogate în globigerine şi pteropode. Caracteristicile litologice definitorii ale acestei unităţi litostratigrafice sunt marnele albe bogate în globigerine şi/sau asocierea lor cu tufuri şi tufite. Schimbările laterale faciale sunt legate de numărul mai mare sau mai mic (rareori inexistent) de intercalaţii cineritice. Grosimea întregii formaţiuni variază între 20 şi 70 m.

7.  Referinţa tip (i); Alte referinţe (ii): (i);  Săndulescu et al. (1968, text  explicativ al foii Ploieşti, p. 25). (ii) Popescu (1951, p.7-10); Olteanu (1951,  p.13).

8.  Limite: Limita inferioară, cu molasa de Doftana, se materializează printr-un contact de discordanţă unghiulară; limita superioară, cu Breccia de Cosmina, este    marcată de un contact de tranziţie.

9.  Conţinut fosil (i); Consideraţii biostratigrafice (ii): (i) Principalele grupe de organisme sunt reprezentate de foraminifere şi nannoplancton calcaros. (ii) Asociaţiile de foraminifere caracterizează Zonele Candorbulina glomerasa – Candorbulina universa/Globorotalia bykove şi Globorotalia drury/ Globorotalia transylvanica (debut) (Popescu,1968). Comunitatea de nannofosile se încadrează în Zonele Sphenolitus heteromorphus – NN5 şi Discoaster exilis NN6 (debut) (Mărunţeanu et al., 1996). Anterior, succesiune Tufului de Slănic a fost atribuită Tortonianului (Ştefănescu, 1897; Atanasiu, 1916; Teissyre, 1907; Protescu, 1916), Helveţianului (Meruţiu, 1915); Tortonianului inferior (Popescu,1951; Olteanu 1951);  Badenianului inferior( Lăzărescu şi Grujinschi, 1969); Langhianului (Dumitrică et al.,1975; Popescu et Gheţa, 1984).

10.  Mediul depoziţional: Microfosilele cantonate în Tuful de Slănic indică un mediu depoziţional marin, de tip neritic.

11. Corelări: Se corelează cu Formaţiunile de Ciceu-Giurgeşti şi de Dej din Transilvania (Popescu şi Gheţa, 1984).